Blog

Spitalul ca spitalul, dar nici noi nu suntem bine

Sursa: Cătălin Striblea

Când ajung, număr salvările. Să fie șapte sau opt. Unele din județele vecine. Crrd c-am picat la o oră de maximă aglomerație la Universitar. S-a întâmplat ca maică-mea să aibă nevoie la un doctor, chiar în singura zi în care a stat la noi.

Asistentele și brancardierii stau pe afară în câte o pauză, la cafea sau la țigară. Mașinile mici urcă și ele rampa de acces și aduc noi și noi bolnavi. Holul e la fel de aglomerat ca de obicei. E coadă pe la fiecare ușă. De undeva din dreapta, iese un bodyguard care strigă peste toată sala câte un nume. ”Borcic. Borciiiic….” Strigarea este preluată de un brancardier: ”Borciiiiiic.” Bolnavul strigat nu apare și paznicul intră înăuntru după altă fișă. ”Ioneeeescu” zboară peste sală și o familie întreagă se ridică în grabă de pe scaune și se reped spre ușă.

La Triaj este deja coadă, iar totul este coordonat de o singură femeie. O mânuță de femeie. Să aibă poate peste 40? E înșelătoare vârsta ei, mai ales că nu zâmbește. Are de repartizat cam vreo zece persoane înainte de a veni noi. Și-o face rapid, calm și cu multă răbdare. Și aici se termină episodul logic.

Citiți mai multe AICI

Scrie un comentariu